Prima zi de școală – ceva sec, îndepărtat și prăfuit
Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 4 minute.
Îmi sună sec, îndepărtat, prăfuit. Pentru tine, părinte care-ți duci pruncul de mânuță în prima lui zi la grădiniță sau la școală, sună actual, emoționant și costisitor. Pentru el, copilul, personajul principal, sună pompos, obligatoriu, prea mare pentru cât de mic este el. Pentru cel care încă nu a împlinit suma necesară mersului la școală, sună misterios și îndepărtat. Pentru toți sună altfel decât pare. Hai să-ți spun cum suna sau, mai bine, ce-a însemnat pentru mine prima zi de școală.
În 1988 singura rețea socială pe care o cunoșteam era adunătura pestriță de cucoane din fața blocului. Datorită lor, nouă, copiilor, ni se ducea buhul două, trei blocuri mai încolo. Poveștile celor mai norocoși dintre noi depășeau limita străzii iar cei care se remarcau prin isprăvi deosebite, deveneau cunoscuți prin alte cartiere. Nu a fost și cazul meu.
Street fashion: uniforma & pamponul
Prima zi de școală m-a aflat într-un trup pipernicit de copil cumințel dar, pe alocuri, ciudățel. Cred că aveam o ușoară
formă de OCD (tulburare compulsiv obsesivă) pentru că-i exasperam pe ai mei cu ordinea și simetria. Bag de seama c-atunci li s-a nins părul. Stresul se instala atunci când mă îmbrăcam sau când mama trebuia să-mi prindă părul în coadă.
Era musai ca hainele să fie călcate, apretate să stea băț, de ziceai că-s împăiată, nu alta. Dacă aveam șosețele, mă opream odată la doi trei pași, îmi aliniam picioarele, aplecam scăfârlia și verificam cu ochi de soacră mare dacă sunt simetrice.
Când mama se pregătea să-mi cuprindă hălăciuga într-o coada de cal, sunt sigură că înainte se ducea și-și făcea o scurtă rugăciune ca să-i iasă din prima. De regula îi ieșea cam din a treia încercare. Adica îi ieșea cum voiam eu: părul să fie liiiiiiiins, niciun golomoț să nu se întrevadă aiurea, iar coada să fie strââââânssssăăăă astfel încât pielea tâmplelor să tragă după ea colțurile ochilor într-o încercare reușită de a-i „japoniza”.
Ca să scape de chinul asta, mama a decis să mă tunda, cu căteva săptămâni înainte de-a începe școala. Așadar, 15 septembrie 1988 m-a surpins tunsă ciocănel, slăbuță și firava în cea mai mică uniformă pe care mama a găsit-o în magazine, dar care mie imi era mare la mâneci, încălțată cu șosete pe care le aliniasem la dunga și înfățișând un zâmbet care acum mi se pare super tâmp.
Mama, tata, dacă ați fi avut facebook și ați fi postat această poză cu subsemnata în prima zi de școală v-aș fi renegat cu tot neamul până la a 13-a seminție.
Memories
Cică dacă se-ntâmplă să te-mpiedici și să cazi, bat clopotele de nuntă. Și dacă ești în prima zi de școală și vii de-a-n picioarelea (ca să nu zic de-a-n boulea), ce se-ntamplă? Începi clasa I cu genunchii zdreliți, simplu. Exact ce mi s-a și-ntâmplat. Asta e amintirea primordială din ceea ce se vrea a fi cea mai importantă zi din viața unui copil.
De mică am fost împiedicată și obișnuită să-mi dau cu stângul în dreptul. Tata – căci el m-a însoțit la școală în acea zi – imi cunoaștea mult prea bine năravul. Tot ce-și dorea bietul de el era să mă predea tovarașei învățătoare întreagă și la fel de scrobită și de curată precum plecasem de-acasă. Parcă-l și aud: „Te rog, nu-mi da drumu` la mână că-s niște bolovani în față și…” V-am zis că eram și încăpățânată? Exact, de mică aveam toate calitățile unei femei reușite. M-am eliberat din strânsorea mâinii sale și am înaintat mândră, oprindu-mă din când în când să verific dacă șosetele mai sunt aliniate corespunzător.
Nici nu l-am auzit bine strigând „Ai grijă la bolovan!” că mă și prăvălisem peste el. Damege-ul nu era prea mare, asta dacă lăsăm la o parte zdreliturile din genunchi. M-am ridicat singură, mi-am scos țărâna de prin buzunarele uniformei, mi-am potrivit pe creștet pamponul care supraviețuise cazăturii și mi-am continuat drumul spre școală.
Ce-am gasit acolo, din punct de vedere emoțional, nu-mi aduc prea bine aminte. Bineînțeles, nu mi-am uitat primii colegi (vă salut, dragilor!) și nici pe tovarășa/doamna învățătoare. Dar ce sentimente m-au însoțit în acea primă zi – în afară de frustrarea de a fi fost doborâtă de-un bolovan – nu aș fi capabilă să-ți spun. Știu doar că, în scurt timp de la începerea școlii, mi-am dobândit porecla ce m-a însoțit până-n clasa a VIII-a: Pitica! Da, am fost cea mai mică din clasă. Dar am funcționat pe principiul „mic la stat, mare la sfat”.
Acum, că tot mă roade curiozitatea, cum a fost prima ta zi de școală?
Variațiuni pe aceeași temă (mai mult sau mai puțin)!
Câinele poetei
S-ar putea să-ți placă și
Câinele poetei
20 de kilograme de fericire
