Vineri
Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 2 minute.
E vineri. Aici, după amiaza se confundă cu seara. Amurgul vine fix la 18.30, nu pregetă, se grăbește să se aștearnă peste orașul încă în vervă. Mă amorțește acest amurg kenyan. E vineri. Vinerea e zi de cumpărat flori și de aprins cărbunii pentru tămâia care sfârâie când le atinge trupul și se risipește în fuioare de fum. Andrei se ocupă de asta, eu mă cred prea neîndemânatică și lipsită de răbdare să stau lângă ei să-i ațâț, să-i fac să prindă viață. Tot el este și cel care cumpăra flori. De fiecare dată din același loc, de la Moise, cel care are taraba la intersecție. Îl știe de aproape doi ani, de când ne-am însușit acest obicei, în fiecare vineri, căci într-o zi de vineri ne-a părăsit. De atunci îi luăm trandafiri, cale, garofițe, tufănele, buchete generoase și colorate. I le așternem pe altarul amintirilor și fotografiilor cu care am tapetat pereții. Aprindem tămâie, nici noi nu știm de ce, probabil că aroma ei ne calmează și credem că fumul care se ridică timid îi transmite dragostea noastră.
E vineri și vecinii, localnicii, își pregătesc sukuma wiki cu ugali. Mirosul intră cu tupeu pe sub ușă și se insinuează în nările noastre și parcă – parcă îmi vine să gătesc la repezeală această prăjeală de verdețuri care-mi aduce aminte de ștevia tăvălită-n tigaia cu untură, pe care tata o pregătea în fiecare toamnă când mergeam la el. E vineri și suntem amortiți. Vinerea e despre aducere aminte, despre retrăirea unor emoții puternice, despre acea fină graniță dintre viață și moarte, despre viața ei care ni se scurge printre degetele care-i mângâie blana, despre somnul etern… O visăm, o visăm în fiecare săptămână. O visăm prin rotație, de parcă subconștietele noastre se vorbesc și-și pasează visele, hai, săptămâna asta ia-o tu, săptămâna viitoare e rândul tău să o recreezi, perfectă, așa cum era și va rămâne, într-o reverie nocturnă. Visele cu ea ne sunt benefice, ne îmblânzesc emoțiile pe care nu se cuvine să le reprimăm. E vineri și nu e cu noi și totuși e aici. O simțim peste tot, la fiecare mișcare, la fiecare inspir – expir, cu fiecare gând care se formează. E vineri și ne reculegem lângă colțul ei cu fotografii înrămate, poeme dedicate, lumânări înșirate. Îi aranjăm florile în glastră și, pentru prima oară în aproape doi ani, mă întreb cine va aranja același colț pentru ea și pentru noi, cui să-i lăsăm această misiune, căci e prea mult să o numesc moștenire. Ar fi o moștenire grea, fără averi, doar cu emoții. Cine și-ar dori emoții ca moștenire, cine?
Variațiuni pe aceeași temă (mai mult sau mai puțin)!
Drum închis
