Între teamă şi iubire: tu ştii câte emoţii simte câinele tău?
Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 9 minute.
În cartea sa intitulată ”Și câinii visează?”, etologul Stanley Coren, profesor de psihologie la ”University of British Columbia”, răspunde la câteva dintre miturile născute în jurul celui mai bun prieten al omului. Oare câinii noștri visează, se recunosc atunci când se uită în oglindă sau pot să râdă? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care celebrul etolog încearcă să răspundă în lucrarea sa. Unul dintre capitolele cărții lui S. Coren se intitulează ”Câinii au aceleași emoții ca noi?” și încerc să spicuiesc câte ceva din el pentru a răspunde la multe dintre întrebările care mi-au fost adresate cu privire la sentimentele de care sunt capabili dragii noștri câini.
Mulți dintre posesorii de câini se uită la prietenii lor și pot spune cu ușurință dacă aceștia sunt sau nu sunt fericiți, supărați, înspăimântați sau depresivi. De cele mai multe ori, starea emoțională a acestora este evidentă. Din acest motiv, pentru mulți oameni este dificil de înțeles faptul că prezența emoțiilor în lumea canină a fost un subiect controversat între oamenii de știință.
La un moment dat, chiar nu s-a luat în calcul faptul că animalele pot avea emoții. În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, oamenii de știință erau de părere că ființele vii erau alcătuite din sisteme care urmau anumite reguli chimice și mecanice. Omul de știință și filosoful francez René Descartes sugera faptul că animalele, de exemplu câinii, sunt doar un fel de mașinării, compuse din echivalentele biologice ale motoarelor, șaibelor, roților, etc. O asemenea mașinărie nu gândește, dar poate fi programată să facă anumite lucruri.
Nicolas de Malebranche, care a dezvoltat ideea lui Descartes, a rezumat conceptul când a mărturisit că animalele ”mănâncă fără să simtă plăcerea, plâng fără să simtă durerea, se comportă fără să conștientizeze dacă își doresc ceva anume, dacă se tem de ceva, dacă știu ceva.” Probabil că fiecare dintre noi ar contrazice spusele celor doi oameni de știință, dovedind că dacă provocăm un câine, acesta se va supăra, va deveni furios, va mârâi, va protesta, sau, pe de altă parte, se va speria și o va lua la fugă.
Savanții de pe vremea lui Descartes și a lui Malebranche precum și succesorii lor, sunt de părere că un câine acționează pur și simplu, fără a fi implicat sentimental și emoțional. În concepția lor, câinii sunt programați să muște pe cineva sau ceva de care se simt amenințați sau, dacă amenințarea depășește puterea lor de a o înfrunta, sunt programați să fugă din calea ei.
Din fericire, știința a progresat și am ajuns să înțelegem că și câinii posedă aceleași structuri cerebrale care produc emoțiile și în cazul oamenilor. Câinii au aceiași hormoni și experimentează aceleași schimbări chimice pe care și oamenii le percep de-a lungul diverselor stagii emoționale. Câinii au până și hormonul denumit oxitocină care la oameni este implicat în relațiile de iubire și afecțiune.
Având în vedere că atât oamenii cât și câinii posedă același sistem chimico-neurologic, este de la sine înțeles că și câinii trăiesc emoții similare cu ale noastre. Cu toate acestea, Stanley Coren nu ne încurajează să credem că toate stadiile și etapele emoționale pe care le trăim noi coincid cu cele ale câinilor.
Dar cheia înțelegerii emoțiilor trăite de câini pleacă de la cercetările făcute pe subiecții umani. Nu toți oamenii au și trăiesc aceleași emoții sau, mai bine zis, nu toți trăiesc la fel, cu aceeași intensitate, anumite emoții și sentimente. Copiii au o gamă redusă de emoții dar, în timp, cu cât se apropie de adolescență și apoi de vârsta maturității, emoțiile se diferențiază și se dezvoltă.
Stanley Coren amintește că, în urma unor cercetări, s-a demonstrat că mintea unui câine este aproximativ aceeași cu a unui om în vârstă de doi ani sau doi ani și jumătate. În mod sigur la acea vârstă un copil are emoții, dar nu o gamă foarte variată.
Copii vs. câini
La naștere, copilul are doar o emoție care, de fapt, poate fi privită ca o stare de excitabilitate, menită să indice diferitele stagii prin care trece, de la un nivel calm până la o stare de agitație crescută. În primele săptămâni de viață, starea de excitație, de emoție, capătă un aspect pozitiv sau unul negativ, astfel încât ne putem da seama când copilul este mulțumit sau când este stresat. În următoarele două luni, vom putea observa la el dezgustul, frica, furia. De regulă, în jurul vârstei de șase luni, este manifestată bucuria, urmată de timiditate sau diverse suspiciuni.
Afecțiunea adevărată, ceea ce se poate numi ”iubire”, apare abia pe la nouă, 10 luni. Și abia mai târziu se vor dezvolta complexele emoționale, cele care conțin și elemente care trebuie învățate. Rușinea și mândria au nevoie de trei ani pentru a apărea, iar la șase luni după ele, se instalează și sentimentul de vinovăție. Iar sentimentul de mulțumire, se ivește când copilul are patru ani. Această dezvoltare secvențială este cheia înțelegerii emoțiilor pe care le au iubiții noștri câini.
Câinii trec prin această evoluție mult mai repede decât oamenii, atingând toată gama de emoții pe care o vor dobândi între vârsta de patru și șase luni (depinde și de cât de devreme sau cât de târziu se maturizează rasa). Un câine va avea toate emoțiile de bază: frică, furie, dezgust, iubire, dar nu va avea și un complex social emoțional format din sentimentele de vină, mândrie, rușine.
Aici poți să-l contrazici pe Coren spunând: ”Păi am ajuns acasă de la serviciu și mi-am văzut câinele stând spășit sau rușinat într-un colț al camerei. Când am intrat în bucătărie, am observat că-și făcuse nevoile exact în mijlocul ei. Iar el stătea acum rușinat…” Ei bine, Coren te contrazice la rându-i și spune că ceea ce tu crezi că este rușine este de fapt o emoție izvorâtă din frică. Câinele a reținut că atunci când tu ajungi acasă iar el și-a făcut nevoile în locuință, urmează să se întâmple ceva neplăcut (pentru el). Deci ceea ce vezi este frică. Frica de a fi pedepsit. Nici vorbă de vinovăție.
Și pentru că nu știe ce-i aceea rușine, simte-te liberi să-l costumezi de Halloween pentru că nu-i va sta gândul la faptul că ar putea să arate ridicol în fața prietenilor! Și nici nu se va exterioriza dând dovadă de-un exces de mândrie atunci când va câștiga un premiu important. Cu toate acestea, câinele știe ce-i aceea iubirea și-ți va arăta asta din plin. La fel și sentimentul de mulțumire atunci când te știe în preajma sa.
Dar cu râsul cum stă treaba?
Majoritatea dintre noi crede că, la câine, echivalentul unui zâmbet este datul din coadă. Este just și acest lucru, însă există și o expresie facială asociată câinilor care se apropie de ceea ce noi, oamenii, numim zâmbet. Iar această expresie este aceea în care câinele stă cu fălcile întredeschise, limba ieșindu-i ușor printre dinții din față, în timp ce ochii îi sunt migdalați.
Deseori, întâlnim această expresie la câinii relaxați, jucăuși sau care socializează în special cu oamenii. În momentul în care apare o situație stresantă, fie ea cât de mică, sau se instalează o stare de anxietate, gura câinelui se închide iar limba nu mai este ”la vedere”. Chiar dacă noi credem că prietenii noștri zâmbesc, rămâne întrebarea dacă pot transpune această expresie și la un nivel mai ridicat, exprimându-și sentimentele prin ceva asemănător cu râsul oamenilor.
Etologii obișnuiau să creadă că râsul este rezultatul exprimării unei emoții și este specific doar oamenilor. Cu toate acestea, etologul Konrad Lorenz, spune că cel mai bun prieten al omului poate să râdă și face asta atunci când se joacă.
Cum este descris râsul unui câine?
Păi totul începe cu un zâmbet, cu fălcile ușor întredeschise și limba atârnând peste dinții din față, în timp ce câinele scoate un sunet care seamănă cu un gâfâit. Patricia Simonet / ”Sierra Nevada College” a înregistrat aceste sunete în timp ce câinii se jucau. Analizându-le ulterior, a observat că acestea implică o gamă mai largă de frecvențe decât se înregistrează în mod normal când vine vorba de de gâfâitul câinilor. Într-un alt experiment, Simonet a remarcat faptul că puiuţii au început să zburde veseli când au auzit înregistrările respective. Iar într-un alt experiment, Simonet a demonstrat cum acele sunete înregistrate, au liniştit câinii dintr-un adăpost.
Se pare că oamenii pot imita aceste sunete, doar că este nevoie de exerciţiu. Iată ce mărturiseşte S. Coren: „Prima mea încercare de a imita respectivele sunete, nu a fost un succes, neobţinând niciun răspuns de la câini sau cel mult o privire confuză. Cu toate acestea, într-un final am reuşit să scot nişte sunete care le-a stârnit interesul. Dar pentru ca sunetul să iasă corect, a fost nevoie de exerciţiu, din partea mea. Ce a ieşit, a fost ceva de genul “hhuh-hhah-hhuh-hhah . . .” cu sunetul “hhuh” făcut ţinând buzele rotunjite, în timp ce “hhah” a fost rostit cu buzele ţinute într-o expresie zâmbitoare. Sunetul trebuie să aducă mai degrabă cu o respiraţie, fără voce, adică dacă-ţi atingi gâtul în timp ce scoţi sunetul, nu ar trebui să simţi nicio vibraţie. Când scot aceste sunete, câinii mei sunt foarte fericiţi şi dau veseli din coadă. După aceste experimente informale, mi-am extins aria de observaţii, şi, folosindu-mă de imitarea „râsului canin”, am reuşit să calmez câini speriaţi, anxioşi, timizi, fie în cadrul orelor de obedienţă, fie în alte circumstanţe.”
Îți recomand și articolul
4 comentarii
Pingback:
Pingback:
Pingback:
Pingback: