De ce nu? Despre "de ce-uri" şi Dog Magazin în Dog Magazin

Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 3 minute.

Hai că te-am zăpăcit cu titlul acesta alambicat. Aşa-s eu toamna, îmi intru în drepturi căci toamna e anotimpul apogeului inspiraţional, al sentimentelor frumoase, al slovelor măsluite de nevăzute muze şi-al dulcilor nostalgii. Împiedicându-mă de-o astfel de nostalgie, am început să răsfoiesc revistele Dog Magazin din acest an şi-am hotărât: de departe cel mai fain număr, care mă unge la suflet şi pe care l-aş parcurge fără să mă plictisesc este cel cu care am deschis anul: nr. 119, ianuarie 2013. Are tot ce-i trebuie: nerv, culoare, sare şi piper, sensibilitate, aventură, inedit. Este o ediţie la care am lucrat cu mare drag împreună cu bunul meu coleg, Sorin Rădulescu. Lui i se datorează aceste frumoase „aşezări în pagină”. Îmi amintesc că în editorialul de atunci am scris despre „de ce-uri”. Ba chiar am răspuns la unele dintre ele, argumentând serios, aşa cum mi-e obiceiul. Ca să te convingi, aruncă un ochi mai jos:

„Îmi trebuie o echipă și un câine lider priceput/ O sanie bună cum nu s-a mai văzut/Şi te provoc să te întreci cu mine/Pe o distanţă de 1049 de mile!” (din refrenul „Iditarod Trail Song”/Hobo Jim)

Mă întreabă prietenii de ce îmi place atât de mult iarna, de ce prefer să mă plimb cu Nosy prin zăpadă, pe trasee montane străjuite de nămeţi, în loc să stau la căldurică, de ce admir mai mult câinii decât oamenii? Aceste „de ce-uri” mă provoacă la un exerciţiu de imaginaţie: cum ar fi să trăiesc în Alaska, înconjurată de zăpadă cât vezi cu ochii, într-o căsuţă construită din bârne de lemn? Afară să mă aştepte nu un snowmobil modern, ci o sanie trasă de Husky. Să „zburăm” pe poteci ascunse, să simţim karma sălbăticiei cum ne călăuzeşte, să ne luăm la întrecere cu vulturii, zăpada să se topească în urma noastră, de la atâta pasiune şi viteză. De curând am vizionat două filme care mi-au reîntregit viziunea despre relaţia om-câine. Este vorba despre documentarul „Nanook of the North” şi „The Last Trapper”.

Nu-mi stă în obicei să fac recenzia unui film decât dacă acesta mi-a plăcut extrem de mult. Însă vreau să mă opresc asupra unui filmului „The last trapper” (în regia francezului Nicolas Varnier, pasionat de Alaska, de Yukon, de Canada). Nu mă blamați pentru că nu voi traduce titlul: nu vreau să sune precum „Să moară Romeo!” Așa că-l las netradus. Dacă îți plac peisajele care te lasă fără suflare, dacă-ți place să vezi flora și fauna din Yukon/Canada, dacă ești o fire aventurieră, dacă-ți plac câinii nordici, întinderile albe, lacurile înghețate, sălbăticia… atunci o să-ți placă și „The last trapper”. Am urmărit acest film-documentar cu o emoție pe care, dacă nu ai avut sau nu ai un câine nordic (mai ales un Husky Siberian), este greu să o înțelegi. Și emoția este și mai mare atunci când trăsături care te definesc le identifici pe parcursul desfășurării acțiunii. Nu vreau să spun mai multe. Nici nu aș putea, pentru că nu poate fi exprimat în cuvinte ceea ce simt eu când văd Yukonul îmbrăcat în alb și sania trasă de câini cum spintecă orizontul alb, sau când legătura dintre om și câinii săi este pusă mai presus de orice…

Vreau să-i mulțumesc lui Norman Winther (căci el este „the last trapper”) pentru lecția de viață pe care mi-a oferit-o, pentru subtilitatea cu care m-a făcut să înțeleg că nimic nu este mai presus decât relația dintre om și natură!

Şi revenind la „de ce-urile” de la început, răspunsul este simplu: pentru că îmi place aventura, nu comoditatea, pentru că simplitatea complexă a lumii canine îmi oferă zilnic lucruri noi, pentru că în relaţia om-câine răutatea, ambiţiile nejustificate şi prefăcătoria nu-şi au locul!