Ratiune si... simtire

Începutul

Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 3 minute.

beech-forest-woodLuminișul de la marginea pădurii de fagi abia se zărea printre șiroaiele care curgeau din ochii Domnului. Ropotul durerii se prelingea de sus, din cer, dintre norii care se dădeau cap în cap într-o-ncercare diabolică de a se contopi. Spărtura dintre ei anunța că, în scurt timp, lacrimile cerului aveau să fie uscate de pârguitul soare de iunie. Dinspre nord, se auzi un zgomot surd. Tufa deasă de urzici moarte s-a culcat la pământ strivită sub greutatea Mariei. Părul lung și bălai al tinerei femei era năclăit de noroiul pădurilor prin care au purtat-o bezmetice picioarele ei, altădată alintate de opincile cusute cu dibăcie de Anghel. Obrazul ei, odinioară alb ca spuma laptelui, era acum pătat pe veci de sângele prea devreme vărsat. Pătat îi era și sufletul, iar inima i se cuibărise îngrozită în cine știe ce colț al ființei. Lacrimile de frică, ură și neputință se amestecau cu cele ale cerului. Nu știai care pe care vrea să le spele. Cămașa cândva  albă, lungă până la gleznele subțiri, i se lipise de trupul firav, scoțându-i în relief coapsele, abdomenul roditor, sâinii care așteptau să fie mângâiați de gura pruncului ce-avea să vină. În brațele care până acum două zile se odihneau de gâtul lui Anghel, acum femeia strângea tot ce-i mai rămăsese de la omul iubit: mica raniță care adăpostea viața lor, amintirile lor. Acum două zile încă mai sperau că Haiducii Muscelului vor scăpa de Securitate. Se ascunseseră în inima muntelui, într-o grotă despre care ei spuneau că era sfințită de însuși Zamolxe și că fusese locuită de Decebal. Maria le știa ascunzătoarea și nu se putea ține departe de cel care-i era și mamă și tată și soț. Prin el trăia și prin pruncul care-i binecuvântase pântecul. În acea seară care nu ar fi trebuit să vină nicicând, își juraseră pentru a nu știu câta oară iubire veșnică. Anghel era slăbit, obosit de atâta fugă, sătul să fie hăituit, vânat… Maria era încrezătoare și-i oferea din speranțele ei. Urcase sus în munți să-l vadă. Îi lipsea vorba sa blajină, povețele cu ajutorul cărora răzbea prin viață, privirea sa mângâindu-i chipul. Îi adusese pită dospită-n vatră, cu coaja crocantă, bine rumenită, c-un strop de sare picurat deasupra-n țest. Anghel a-mpărțit pita cu Șofron, Rusu și Emil. De-o săptămână mâncaseră doar buruieni și bureți și sorbiseră roua de pe frunze. Au binecuvântat pita și pe Maria. O vorbă domoală și-un dumicat gustos era mai mult decât își puteau dori. În curând, cerul păru că se rupe în două, sfâșiat de-o spadă de lumină albă. A urmat ropotul necontenit al stropilor care vesteau nenorocirea care-avea să urmeze. Poate că a fost îndeajuns doar o vorbă purtată de frunzele slobode  ca Securitatea să afle adăpostul Haiducilor. Bieții de ei… nu au mai auzit mitralierele descărcându-se… N-au auzit decât glasul morții călăuzindu-i către vămile Înaltului. Singură Maria, protejată de trupul lui Anghel, a scăpat. Dar libertatea și viața câștigate cu prețul vieții omului iubit, aveau să o coste scump în închisoarea sufletului. O secundă a urlat la moarte chemând-o să vină s-o ia, să o ducă la Anghel căci acolo-i este locul. Apoi, când pântecul i-a zvâcnit, a știut că trebuie să trăiască. Cu ranița bărbatului între brațele-i tremurânde, a început să coboare versantul, însoțită de ropotul din cer și de cel din suflet…

Lacrimile Domnului s-au uscat. E iunie cu soare pârguit, mult verde-n jur, gâze alergându-se-n văzduh și, din loc în loc, mlaștini încă neuscate. Într-una dintre acestea zace Maria. Nu e moartă, deși încă își dorește să-l afle pe Anghel pe lumea de dincolo. Deschide ochii și gustă lumina puternică a dimineții. De la pieptul ei, scâncea un alt Anghel. Zâmbetul pruncului abia născut i-a dat speranță și putere. Putere să trăiască.

–  va urma –

http://www.filmedocumentare.com/memorialul-durerii-integral-35-episoade/

Ti-a placut? Da mai departe!
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *