Baba Cloanţa şi Vulpoiul: „prietenii” mei din copilărie
Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 3 minute.
Iacă-mă trecută de 31 de ani (update: peste câteva săptămâni fac 35) şi încep ca o băbuţă înţeleaptă să depăn amintiri din copilăria îndepărtată, când n-aveam grija zilei de mâine şi dădeam socoteală doar atunci când nu mâncam toată ciorbiţa din farfurie. Căci pe vremea mea umbla pe la mine pe-acasă un cuplu celebru: Baba Cloanţa şi Vulpoiul.
Nu ştiu cum se face, dar eu nu i-am văzut niciodată în carne şi oase. Dar mintea mea de copil era atât de plină de imaginea lor încât, la un moment dat, aveam apucăturile Babei şi şiretenia Vulpoiului. Tovarăşii mei de joacă aveau un prieten comun: pe Bau-Bau. Acest Bau-Bau pe la mine nu a trecut. Şi asta pentru că Baba Cloanţa şi Vulpoiul puseseră monopol pe locuinţa alor mei.
Baba Cloanţa venea când eu nu eram cuminte şi mă uitam pe gaura cheii, iar Vulpoiul ameninţa că mă papă cu totul dacă nu dorm cel puţin o oră după amiaza. Halal prieteni! Mai târziu, au dispărut… Ne-a mai vizitat o anume Mumă a Pădurii, pe vremea când Andra, sora mea, era de-o şchioapă. La început am crezut că era vreo verişoară de-a Babei Cloanţa dar m-a lămurit tata: era Firuţa din capul satului. Şi era cât se poate de reală, cu tot cu cocoaşa ei cât sacul lui Moş Crăciun şi negul păros din vârful nasului.
Mi-am amintit de aceste „personaje” negative care mi-au vizitat copilăria citind cartea Patriciei Person, „Scurtă istorie a anxietăţii”. Iată ce spune autoarea în capitolul intitulat „Valuri de încredere şi frică în copilărie”:
„La scurt timp după ce am devenit mamă, am fost frapată de prevestirile rele din cântecele pe care mi le aminteam în frânturi şi pe care i le cântam Clarei. „Când creanga s-o rupe, leagănul o cădea, şi bebe va fi jos cu ea.” O ameninţare într-un cântecel? Maria Warner, istoric al culturii, explică strălucit conţinutul ambiguu şi uşor ameninţător al cântecelor de leagăn: „În această formulă recurentă, ironiile profetice fac un fel de magie amară: cântecul de leagăn, ca viitoare istorie personală, se deschide spre un comentariu universal despre fragilitatea vieţii umane.” Îi punem pe copiii noştri pe drumul spre propria tristeţe şi ei găsesc alinare, cum facem şi noi, în amestecul de melodioară veselă şi versuri acide. Şi basmele au o funcţie asemănătoare. Bruno Bettelheim a fost primul care a arătat că, în poveştile lui Charles Perrault şi ale fraţilor Grimm, se regăsesc teme ca pădurea întunecată, cărarea de la care te rătăceşti, moartea părinţilor sau părinţii care-şi părăsesc copiii, toate acestea reflectând sentimentul de pericol psihic pe care-l au copiii. (…) „N-o să păţeşti nimic, draga mea”, îi spun adesea fetiţei mele, mângâindu-i părul de pe frunte, de culoarea mierii. Dar ea ştie mai bine. I-a citit pe fraţii Grimm.”
Deci acum înţeleg: prin Baba Cloanţa şi Vulpoiul, ai mei părinţi mă pregăteau pentru a înfrunta realitatea maturităţii, când Baba Cloanţa nu-ţi mai scoate ochii cu andreaua dacă te uiţi pe gaura cheii ci se regăseşte în fiecare lege şi mentalitate stupidă sau în fiecare meteahnă a unui neica nimeni care se leagă de tine ca boala de om sănătos. Iar Vulpoiul s-a transformat în duşmanul de lângă tine care mai întâi îţi câştigă încrederea şi apoi „ţi-o trage” cum poate mai bine.
Mamă, e plină acum lumea de Baba Cloanţa şi Vulpoi. Îi vreau pe cei din copilărie înapoi!