Te plictisește naveta? Îți recomand 13 cărți de citit în tren!

Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 14 minute.

De fapt, poți să le citești oriunde dar aceste rânduri au fost scrise cu gândul la bieții navetiști pe care-i așteaptă o iarnă grea, cu trenuri domoale, cu multe opriri între stații că ba s-a defectat locomotiva, ba așteaptă vreun Intercity… Dacă dintre a sparge semințe tot drumul până la destinație, a vorbi cu iubi la telefon și a citi o carte bună bifezi această din urmă variantă, atunci ai nimerit unde trebuie.

Gândindu-mă la sora mea și la alți prieteni care fac zilnic naveta între Ploiești și capitală, am încropit la repezeală o listă cu 13 titluri pe care eu însămi le-am savurat. Ce-i drept, nu le-am citit în huruit de roți și balans de vagoane, ci așezată confortabil pe canapea, cu câinele alături și-o licoare cu sau fără grade la îndemână. Dar dacă ți-e dragă lectura o parcurgi stând și-n mâini așa că, ce să mai lungesc vorba, iată titlurile promise:

1. ”Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry” – Rachel Joyce

Câteodată, chiar și un drum oarecum scurt, între Ploiești și București, se poate transforma într-un pelerinaj. Pelerinaj care, normal, nu implică niciun pupat de moaște. Revenind la romanul lui Rachel Joyce, și la pelerinajul personajului principal, trebuie să-ți spun că vei parcurge o carte străjuită de verbul ”a merge”, axată pe cunoaștere, autocunoaștere, (re)descoperire și acceptare. Scopul acestui articol nu este să fac o recenzie amănunțită a fiecărui titlu în parte, ci doar să-ți trasez pe scurt ideile de bază care să te convingă să le citești.

Cine sunt eu?

Dacă ai momente în care uiți cine ești sau ce scop ai pe acest pământ, dacă te-ai închistat într-o viață care nu te mai cuprinde, care ți-a rămas prea mică, dacă ți-e dor de puțină aventură prin locuri neumblate, atunci îl vei iubi și tu pe Harold Fry.

Te las în compania câtorva citate din carte, venite ca o mostră a stilului clar, direct și fascinant pe care Rachel Joyce l-a adoptat pentru a reda povestea de viață a lui Harold:

”E-atâta forță-n mintea omului… Depășește puterea noastră de înțelegere. Dar, dacă ai credință, poți face orice. (…) În timpul mersului își elibera trecutul pe care douăzeci de ani încercase să-l evite: acum trecutul sporovăia și sărea jucăuș de colo-colo, cu o energie nemăsurată. Harold nu mai vedea distanțele în kilometri. Acum le măsura cu amintirile lui.”

”Harold își dădu seama că, atunci când o persoană se înstrăinează de lucrurile pe care le cunoaște și se comportă ca un simplu trecător, lucruri neașteptate capătă o nouă semnificație. (…) I se părea important să se încreadă în propriile porniri, care îl defineau și îl deosebeau de ceilalți.”

2. ”Copiii lui Hansen” – Ognjen Spahic

Acest roman este câștigător al premiului Mesa Selimovic – cel mai bun roman publicat în 2004 în Bosnia și Herțegovina, Croația, Muntenegru și Serbia. Ognjen Spahic aduce în centrul atenției un subiect destul de delicat și bine deformat, la propriu și la figurat: leprozeria de la Tichilești (Tulcea – Dobrogea – România) și-ai săi locatari sau pacienți, cum vrei să-i numești. Eu le voi spune condamnați la o viață de nimic sau damnați. Spahic le-a spus pe șleau: copiii lui Hansen.

”Mycrobacterium leprae sculpta în continuare, nu doar corpul, ci și mintea, deformând-o, din când în când, ca pe plăgile deschise de pe umeri și spate.”

Am citit ”Copiii lui Hansen” cumva cu mâna la ochi, printre degetele-mi răsfirate, vigilentă să nu mă apuce vreun lepros de nas. M-a încercat un amestec nedefinit de sentimente, între mila pentru personajele sale și furia pe sistemul care oricum îi (re)nega. Pentru cei de dincolo de leprozerie, ei erau deja morți. Și așa trebuiau să rămână.

”De-a lungul anilor, realitatea din leprozerie a dat naștere legii că aici emoțiile nu pot și nu trebuie să existe. Cu toții eram un singur corp care respira boala, dormea cu boala și murea din cauza ei. Acest mecanism practic putea fi considerat parte a echilibrului naturii, care tinde către menținerea elementară a fragilei sănătăți fizice și mentale a rasei omenești.”

”Dacă ar fi să iau cu mine o amintire care să condenseze tot ce am trăit și tot ce am gândit în acest loc de-a lungul anilor, aceasta ar fi o bucată de întuneric jilav și gros.”

3. ”Binecuvântați animalele și copiii” – Glendon Swarthout

O tabără în Arizona, unde să înveți să călărești și să tragi cu arma, ca eroii romanelor cu indieni sau ai filmelor cu cowboys, pare un loc de vis pentru orice băiat american. Se întâmplă însă ca în baraca lui Cotton se strâng numai excepțiile, cinci la număr, cu el șase, copii cu probleme, ciudați, dificili, de care ceilalți își bat joc. Tocmai ei – cel mai mic are 12 ani, cel mai mare 15 – vor porni într-o noapte în expediția care să demonstreze că de la marii inadaptați vin, adesea, faptele memorabile. Dar pentru asta e nevoie să se ciocnească de realitate, iar realitatea nu seamănă nici cu romanele pentru copii, nici cu filmele de aventuri.

Cunoscută și datorită adaptării cinematografice realizate de regizorul Stanley Kramer, cartea scriitorului american Glendon Swarthout surprinde acel moment intens, delicat între toate, al ieșirii din copilărie.

4. ”Cea mai frumoasă carte din lume” – Eric Emmanuel Schmitt

Eric Emmanuel Schmitt te întâmpină cu o scriitură ușor de parcurs de care te vei atașa de la prima privire. ”Cea mai frumoasă carte din lume” cuprinde opt povești de iubire, poveștile  a opt femei surprinse în căutarea pasionată a fericirii. Povestirea ”Odette Toulmonde” a fost ecranizată în 2006 având drept regizor chiar pe autor.

”Fiecare dintre povestirile acestui volum pune în lumină, cu un lirism de o prospețime unică, o ipostază a sufletului feminin.” (L Express).

”Schmitt e un povestitor înnăscut, care are harul de a depăna istorii aparente simple, ce conțin însă o adevărată filozofie de viață.” (La Libre Belgique)

5. ”Domnul Ibrahim și florile din Coran” – Eric Emmanuel Schmitt

”Ca să crezi că totul are sens? Da, trebuie să faci eforturi mari.”

Iată o poveste adâncă, despre tristețe, pierdere, iubire, moarte, toleranță. O poveste care vine ca o lecție sau o pildă despre bunătate, o poveste de o frumoasă sensibilitate. În anul 2003, ”Domnul Ibrahim și florile din Coran” a fost adaptată pentru marele ecran, avându-i în rolurile principale pe Omar Sharif și Isabelle Adjani. Pelicula a fost nominalizată la Golden Globe și a fost distinsă cu premiul Cesar si Premiul publicului la Festivalul de Film de la Veneția.

Dar, înainte de a vedea ecranziarea, te sfătuiesc să citești povestea în sine. Îți las un scurt fragment: ”Când mergi pe autostradă ești îndemnat să mergi dar să nu vezi nimic. Autostrada este pentru tâmpiții care vor să ajungă foarte repede de la un punct la celălalt. Noi nu facem geometrie, noi călătorim. Găsește-mi drumeaguri care să ne arate tot ceea ce este de văzut.”

6. ”Integrala prozei scurte” – Truman Capote

Proza scurtă cu care ne încântă Truman Capote este nu neapărat o lectură reușită, cât o experiență binevenită. Iată câteva rânduri spuse de criticii de la ”Los Angeles Times Book Review”: ”Capote se joacă de-a perfecțiunea acolo unde alții nici cu gândul nu gândesc. Lumea pe care o imaginează el este una senzorială, care îți desfășoară fără piedici în fața creatorului ei bogăția, minunile uimitoare fără sfârșit”.  

” –Nu ți-a spus niciodată mămica ta că-i păcat să minți? șopti ea exagerat de tare.Pălăria de culoarea levănțicii îi alunecase de pe cap, dar nu făcu nici un gest să o așeze la loc. Își umezi buzele cu limba. Când Kay se ridică în picioare, femeia o strânse și mai tare de încheietură.” (Arborele nopții)

7. ”Sonata Kreutzer” – L.N. Tolstoi

Nuvela lui Tolstoi, publicată în 1889, a stârnit un adevărat scandal în Rusia și a fost interzisă. Același lucru s-a petrecut și în America, Roosevelt numindu-l pe Tolstoi un ”pervers sexual moralist”. Titlul nuvelei se raportează la Sonata pentru vioară nr. 9 a lui Beethoven.

Lucrurile stau cam așa: în timpul unei călătorii cu trenul, Pozdnîșev îi povestește naratorului cum și-a ucis soția, sub convingerea că aceasta îl înșela cu partenerul ei muzical. Te îndemn să citești această foarte scurtă și fascinantă nuvelă, nu înainte de a-ți recomanda teatrul radiofonic și filmul cu același nume.

”Și iacătă că omul acesta, cu muzica lui, a stârnit tot ce a urmat. Căci la proces chestiunea a fost înfățișată ca și cum totul s-ar fi întâmplat din cauza geloziei. Dar n-a fost deloc așa, adică n-aș putea spune că n-a fost deloc așa, dar este și nu este așa. La proces s-a ajuns la concluzia că am fost un soț înșelat și că am ucis spre a-mi apăra onoarea pângărită.”

8. ”Portretul lui Dorian Gray” – Oscar Wilde

”În zilele noastre, o inimă distrusă se lasă tipărită în mai multe ediţii.”

Cartea lui Oscar Wilde ne-aduce aminte că răul, trufia, mândria, prea multul se pedepsesc, căci există un preț pentru fiecare comportament în parte. ”Portretul lui Dorian Gray” nu se pretează la a fi povestit, ci citit la focul mocnit al unei inimi care empatizează cu personajul principal.

” Omul foarte bine informat – iată idealul modern. Iar mintea omului foarte bine informat este un lucru groaznic. Este asemenea unui magazin de vechituri, prăfuit şi plin de obiecte monstruoase, în care toate lucrurile au un preţ mai mare decât valoarea reală.”

”Totdeauna! Iată un cuvânt spăimântător. De câte ori îl aud, mă cutremur. Le place atât de mult femeilor! Distrug orice poveste romanţioasă străduindu-se să o prelungească la infinit. De altmiteri e şi un cuvânt lipsit de înţeles.”

9. ”Copila de zăpadă” – Eowyne Ivey

Când am început să citesc ”Copila de zăpadă” știam că îmi va plăcea nespus de mult această poveste de viață scrisă cu fulgi mari și hexagonali, tocmai în îndepărtatul și ținut al Alaskăi. Mi-a plăcut tot: de la mesajul trist dar îmbucurător și optimist pe alocuri, până la frumusețea acelor locuri aflate în curs de îmblânzire. Nu pot spune că Eowyn Ivey excelează în descrieri, însă stilul său cursiv și naturalețea cu care așterne fândurile, fac fraza să curgă alene și să fie rumegată și digerată fără opinteli. Totul este simplu și modest în acest roman desprins din basme.

Destinele protagoniștilor sunt când unite, când separate. Fără îndoială, ceea ce le unește este iubirea, iar ceea ce le desparte este sentimentul de singurătate și nesiguranță.

Ajunși deja la jumătatea vieții, Jack și Mabel se luptă să-și clădească o viață nouă în Alaska anilor 20, însă durerea pricinuită de lipsa copiilor sapă o prăpastie tot mai adâncă între ei. Într-o clipă de exaltare, la căderea primei zăpezi din an, cei doi plămădesc o copilă din zăpadă, cu chip delicat, buze trandafirii și chip bălai. Nu mică le este mirarea a doua zi, când descoperă că fetița de zăpadă a prins viață… Dar lucrurile nu sunt ceea ce par la prima privire așa că, te las să descoperi singur misterul din jurul copilei de zăpadă!

10. ”De ce fierbe copilul în mămăligă” – Aglaja Veteranyi

”Să povestesc. E normal să povestesc lucruri pe care le cunosc, dar cred că și fantezia unei persoane este autobiografică. Pot să văd lucrurile cu inima, cu ochii… și de aceea cred că ceea ce scriu este autobiografie.” (Aglaja Veteranyi)

Tata a murit de absență.

Mama trăiește într-un leșin!

Sora mea e doar fata tatei.

Am crescut puțin câte puțin.

„E o lume din care lipsesc dragostea și mila și în care umanitatea se intinde peste fețe grotesc ca un ruj ieftin. O lume kitsch și totuși nostalgică, amintind frapant de poemele în proză ale altui dispărut înainte de vreme, Cristian Popescu. Un Dumnezeu-căpcăun domină, cu «dinți cât lopețile», lumea aceasta de desene striâmbe, iar copilul din fioroasa poveste spusă de sora vitregă e mica Aglaja însăși, jertfa care fierbe în fața lui, în cazanul infernal cu mămăligă clocotită. Din această copilărie mutilată răzbește țipătul coșmăresc al cărții, jetul ei de viziune celestă și sânge. Valoarea acestui document constă în adevărul lui, în același timp artistic și existențial.” (Mircea Cărtărescu)

11. ”Stepa și alte povestiri” – A.P.Cehov

Stepa – o carte care trebuie citită și re-re-recitită pentru că, de fiecare dată, la o nouă lectură, o vei reinterpreta și te vei regăsi în pielea lui Egorușka, în propria-ți stepă. Drumul prin stepă este o călătorie inițiatică presărată cu descrieri precise peste care, din loc în loc, se așterne vălul transparent al graniței dintre viață și moarte. Imagini (aproape) apocaliptice se îmbină perfect cu traiectoria anevoiosă a înfruntărilor vieții.

”La stânga, de parcă hârșâise cineva un chibrit pe cer, licărea și se stingea o fâșie palidă, fosforescentă. Se auzea cum undeva, foarte departe, cineva se plimba pe un acoperiș de tablă. Trebuie că umbla desculț pe acoperiș, căci tabla bodogănea surd (…). Un nor înfricoșător înainta fără grabă, ca o masă compactă: e marginea lui atârnau zdrențe mari și negre; niște zdrențe asemănătoare , împingându-se una în alta, se îngrămădeau la orizont, și la dreapta și la stânga. Sfâșiat și zdrențuit cum arăta, norul părea beat și pus pe rele. Tunetul bombăni acum deslușit, nu înăbușit.”

12. ”Femei” – Charles Bukowski

Sper că nu ești pudic(ă) pentru că altfel ți-ai scuipa în sân, ți-ai face cruce și te-ai înroși până în vârful urechilor când vei citi picanteriile lui Henry Chinasky (alter-ego al autorului). Ce pot să-ți spun este că ”Femei” e o lectură de un realism murdar în care vei descoperi obsesia pentru sex, băutură, pariuri la curse toate trasate pe fundalul unui umor negru culminând cu nevoia de compasiune și tandrețe.

”Odată ce o femeie se întoarce împotriva ta, poți s-o lași baltă. Te pot iubi, apoi ceva se petrece cu ele. Se pot uita la tine cum mori într-o rigolă ori cum te calcă mașina și vor scuipa pe tine.”

”Asta-i problema cu băutul, m-am gândit, în vreme ce-mi turnam în pahar. Dacă se întâmplă ceva rău, bei ca să uiți, dacă se întâmplă ceva bun, bei ca să sărbătorelti, dacă nu se întâmplă nimic, bei ca să se întâmple ceva.”

13. ”La furat de cai” – Per Petterson

”Legăturile de sânge, capacitatea de a face alegeri, moartea, regretele și consecințele deciziilor sunt doar câteva dintre temele din care Petterson își construiește romanul, jonglând cu cronologia și ramificând intriga în filoane secundare care amplifică tensiunea poveștii. Izolat într-o cabană din estul Norvegiei,Trond Sander își reanalizează trecutul în urma întâlnirii cu singurul om care trăiește în vecinătatea cabanei în care s-a retras, hotărât să rupă toate legăturile cu lumea. Finalul plasat înaintea poveștii se transformă, astfel, într-un preambul pentru amalgamul de istorii care l-au determinat.” (Alina Purcaru)

”La furat de cai” este o întoarcere la copilărie, imaginile din trecut alternându-se cu cele din prezent. Imaginea tatălui este transpunerea fizică a unei copilării marcată de prezența sa.

*acest articol conține linkuri de afiliere.

Ti-a placut? Da mai departe!