Huțulii – poneii din Carpați

Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 7 minute.

Mă uit rar la televizor. De fapt îl văd zilnic, că tronează nepăsător în sufragerie, dar stă mai mult cu ochii-nchiși. Și atunci când îi deschide e doar pentru a mă delecta cu o emisiune informativă care merită a fi băgată în seamă sau cu un documentar interesant. Ieri am prins o parte din emisiunea „România, te iubesc!”, și nu am schimbat postul. Mi-a plăcut subiectul: noua pasiune a românilor: călăria. Și noul animal de suflet: calul (din punctul meu de vedere, alături de câine, cel mai nobil prieten din câți există). O emisiune frumoasă, care a tratat pasiunea românilor pentru cai. S-a vorbit despre costurile de întreținere, despre dresaj, prețuri de achiție, comportament, echipament, rase, etc. Și mi-am adus aminte de Huțulul nostru, un căluț mai de la munte, pe care l-aș lua să-mi fie călăuză pe abruptele stâncoase ale țărișoarei noastre.

Iată ce scriam despre voinicul Huțul acum vreo 5 ani, în revista Animal Club, cu ajutorul dl. Ing. Dan Lițu de la Herghelia Lucina:

“Pe tărâmuri bucovinene, într-un loc parcă neatens de virusul modernității, la 1300 de metri altitudine, oameni și cai descoperă împreună, în fiecare zi, libertatea de a trăi în comuniune cu natura neîntinată. Dintre toate rasele de cai crescute în România, Huțulul se remarcă în mod deosebit prin calitățile sale rustice, prin buna adaptabilitate la mediul montan, prin originea sa care duce aproape direct la formele sălbatice de cai și prin atașamentul deosebit față de om. Numele de huțul vine probabil de la românescul „hoțul” atribuit ca o metaforă calului care se strecoară atât de bine pe cărările de munte, fie zi, fie noapte sau de la populația huțulă din nordul Bucovinei care l-a crescut și la utilizat. Unele teorii susțin că locuitorii huțulii (numiți și huțani) ar fi daci slavizați; altele presupun că sunt slavi veniți în zona Bucovinei și a Maramureșului, înainte de sec. al VIII-lea. Chiar dacă originile lor rămân încă neclare, huțulii aparțin, din punct de vedere lingvistic, grupului rutenilor. Limba huțulă este vorbită în România în partea de vest a Bucovinei și în Maramureș, precum și în părțile muntoase din Ucraina, Slovacia și Polonia. Deși seamănă cu limba ucraineană, ea prezită și diferențe notabile. Huțul este un cal puternic, rezistent la boli, inteligent, docil, răbdător, cu un temperament vioi, în ciuda dociității sale. Prezită un format corporal lateral tipic dreptunghiular, cu o conformație corectă, constituție robustă. Talia varază între 139-141 de cm, cu o masă corporală de 400-425 de kg. În general, la toate liniile, capul este proporțional cu restul corpului, profilul este drept sau ușor concav, ochii mari, expresivi, cu arcadele proeminente, urechi mici și foarte mobile. Gâtul este scurt și bine îmbrăcat în musculatură, purtat oblic, cu o coamă foarte bogată, terminată anterior printr-un moț mare. Greabănul este lung, larg, dar șters. Spinarea și șalele sunt relativ lungi, puternice, musculoase. Crupa este pătrată, cu musculatură bine dezvoltată, cu axul mecanic oblic antero-posterior. Pieptul este larg, toracele descins și profund. Membrele sunt scurte, uscățive cu articulații largi și ferme. Fluierele și chișițele sunt scurte, tendoanele detașate, copitele sunt mici, cu cornul foarte dur. Aplomburile sunt în general corecte, dar pot apărea defecte, cum ar fi coatele de vacă. Culoarea robei este foarte variată: murg, gri, roib, sargă, deresă.

Herghelia Lucina – patrimoniu național

Herghelia Lucina este situată în Carpații Păduroși din Bucovina, la 45 km nord-vest de orașul Câmpulung Moldovenesc. Numele său își are originea în limba slavonă: „luci” înseamnă „rază de lumină” și, într-adevăr, herghelia Lucina este amplasată pe culmile munților, unde răzbat cele mai arzătoare și mai frumoase raze de lumină! În limba latină, „luci” înseamnă „strălucire”, „splendoare”, „măreție”. Suprafața hergheliei este de 3500 de hectare cu pășuni situate la altitudini de 1400-1600 de metri, fânețele fiind situate la poalele munțior. La herghelia Lucina caracteristică este clima de munte, cu precipitații anuale bogate, ierni lungi și geroase, veri scurte și ploioase. Cronica hergheliei Lucina începe în anul 1788, când se arată că acest teren a fost arendat împreună cu o serie de alte parcele pe care s-a format mai târziu herghelia Rădăuți. În anul 1792 se organizează, la Rădăuți, un centru al hergheliilor și depozitelor de remontă din nordul țării. În anul 1807 s-au construit primele clădiri la Lucina și anume o cabană, o cazarmă și un grajd pentru caii de serviciu. Primul drum de acces s-a construit în anul 1847 și făcea legătura între herghelia Lucina și comuna Izvoarele Sucevei prin Moldova-Sulița. Toți caii remontați din această regiune erau întreținuți vara la pășune, la Lucina, până în luna septembrie când coborau la Rădăuți pentru iernat. În anul 1823, la 1 august, erau cantonați pentru vară 1078 de cai de toate categoriile, deserviți de 69 de militari. În anul 1828 se renunță la pășunatul cailor de remontă în această zonă, din cauza climei aspre, care afecta creșterea mânjilor din diferite rase și tipuri. În anul 1856, în scopul remontării pentru armată, a unui material cabalin stofat, se înființează herghelia Lucina, cu un efectiv de doi armăsari și zece iepe de montă secuiești. Armăsarii au montat și iepe huțule din zonă, cu rezultate bune. În anu 1872, herghelia a fost părăsită de armată, iar în anul 1877 s-a înființat una civilă, condusă de un director. Noul efectiv de cai a fost format din zece iepe și un armăsar huțul, Stârbu, cai ce au fost cumpărați din comunele alăturate. A urmat o perioadă de organizare a hergheliei care, între anii 1880 și 1891 a avut un efectiv mediu de 18 iepe mame și doi armăsari pepinieri din care au rezultat 28 de armăsari pentru monta iepelor populației din zonă. În anul 1898 a fost cumpărat din comuna Ciocănești armăsarul Hroby, întemeietorul celei mai tipice linii huțule. Până în anu 1903, efectivul huțul (cu excepția armăsarilor pepinieri) a fost hrănit numai la pășune și cu fân, iar din 1903 s-a administrat tineretului un supliment de 2 kg de ovăz pentru mărirea taliei. În anul 1905 a fost cumpărat din localitatea Zabie (Galiția) armăsarul Goral, întemeietorul celei mai stofate linii huțule. În urma prăbușirii monarhiei Austro-Ungare, materialul huțul provenit din Lucina a fost repartizat statelor cărora le-au revenit fostelor provincii ale Imperiului. Astfel, o parte dinte reproducători au fost duși în nordul Tirelului pentru înlocuirea cailor de Hafling; statul Cehoslovac a cumpărat prin licitație 20 de iepe și câțiva armăsari din liniile Hroby și Goral cu ajutorul cărora s-a înființat o crescătorie la Turya Rmeț, iar Poloniei i-au revenit 5 armăsari din aceleași linii. În acest fel, herghelia Lucina a fost pepiniera rasei huțule din țările învecinate, funcție pe care și-a menținut-o și în perioadele care au urmat. În ceea ce privește refacerea efectivului huțul după război, în anul 1919 au fost aduși la Lucina armăsarii Goral I/1906 și Hroby II/1907, născuți în herghelia Rădăuți, 15 iepe mamă din vechiul efectiv, precum și 9 iepe huțule de muncă de la herghelia Rădăuți. Cu acest material s-a reînceput creșterea calului huțul în herghelia Lucina, după primul război mondial. În scopul rezolvării problemei consangvinității în herghelia Lucina, în anul 1930, s-au adus din herghelia Cehoslovacă Topolcianky, armăsarii 288 Hroby I-4/1927, care a devenit pepinier sub numele de Hroby 5 și 308 Gurgul-4/1929, devenit armăsar de montă publică, precum și o iapă cu un mânz sugar. Cel de-al doilea război mondial a găsit herghelia Lucina cu un efectiv de 60 de iepe mame care au fost evacuate în 1944 la Sâmbăta-Făgăraș, de unde s-au reîntors doi ani mai târziu. În perioada care a urmat, calul huțul din herghelia Lucina a fost crescut în condiții ameliorate în scopul măririi capacității de muncă la tracțiune.

Structura genealogică a rasei Huțul

Linia Hroby: linia autohtonă, întemeiată de armăsarul Hroby, cumpărat în 1898 din comuna Ciocănești. Produșii acestei linii sunt mai înalți, având aptitudini bune pentru șa și samar.

Linia Goral: linie de origine poloneză, întemeiată de armăsarul Goral, cumpărat în 1905 din Galiția. Este o linie mai stofată, produșii săi păstrând foarte bine tipicitatea caracterelor de rasă.

Linia Oușor: linie autohtonă, întemeiată de armăsarul Oușor, cumpărat în 1934 din zona Odorhei. Produșii acesteia sunt foarte bine apreciați, având aptitudini mixte pentru tracțiune și samar.

Linia Pietrosu: linie autohtonă, cu produși de talie ceva mai redusă, dar foarte puternici.

Linia Prislop: linie deviată din linia Goral, și înființată în 1936. Produșii acestei linii sunt foarte apreciați pentru rezistența lor.”

• Foto: http://www.herghelialucina.ro/

Variațiuni pe aceeași temă (mai mult sau mai puțin)!

• Paște calul lui Gheorghiță, priponit lângă portiță!