”Când corpul spune nu” – 20 de citate din celebra carte a lui Gabor Maté

Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 9 minute.

”Când corpul spune nu” – am citit-o pe nerăsuflate anul trecut în noiembrie. Deși o puteam citi online sau o puteam cumpăra în limba engleză de aici, din Nairobi, mi-am dorit tare mult să am ediția în limba română apărută la Editura Curtea Veche. Zis și făcut: mi-am comandat-o din țară, alături de alte bunătăți literare plus ceva ustensile de caligrafie. Notam atunci fericită pe pagina de facebook:

După trei luni de la prima lectură, iată că simt nevoia să o recitesc și dacă tot am luat-o de pe raft m-am gândit că nu ar strica să scriu despre ea și aici. Nu intenționez să îți vâr pe sub nas o recenzie ultra complexă, ci doar să îți prezint părerea mea succintă despre ea și câteva citate, vreo 20 (plus unul caligrafiat) care sper să te convingă să o citești.

Dacă ești pasionat de lecturile din această sferă, probabil deja ai citit ”Când corpul spune nu – Costul stresului ascuns”. De asemenea, dacă ești orientat către vindecare / autovindecare, cunoaștere de sine, rezolvarea unor dileme din trecut sau înțelegerea și acceptarea lor, din nou, cred că fie ai terminat lectura acestei cărți, fie o ai trecută în topul listei ”musai de citit”.

Crezi că se pune prea mult accentul pe stres, că auzi acest cuvânt în fiecare zi și nu doar că-l auzi, dar îl și simți atât de prezent în propria viață? Din păcate, trăim astfel de vremuri, în care stresul își pune amprenta asupra noastră, ba chiar sculptează în istoria personală încă de dinainte de a ne naște. Ca să-l înțelegem e nevoie de dorința de a afla cum să-l gestionăm, cum ajungem să-l manevrăm noi pe el, nu vice-versa. E nevoie de o doză generoasă de instrospecție care, așa cum notează autorul în nota către cititor care deschide minunata-i carte, ”atunci când este inspirată de căutarea adevărului, încurajează transformarea”. Să nu te sperie complexitatea scrierii lui Gabor Maté și termenii tehnici pe care-i vei întâlni din loc în loc sau referirile la diverse studii. Trateaz-o ca pe o culegere de studii de caz vulnerabile și revelatoare care, puse cap la cap, alcătuiesc un tablou real al înțelegerii de sine, prin raportare la realitățile altora. Fiecare dintre poveștile de viață pe care Gabor Maté le scoate la înaintare într-o manieră naturală și explicită, este menită să tragă un semnal de alarmă, să sune clopoțelul interior al rațiunii, să ne ajute să ne aplecăm cu blândețe și înțelegere asupra prorpiilor povești de viață.

Atunci când citesc, mărturisesc că o fac cu agenda alături, pentru a nota fiecare vorbă, sintagmă, citat care-mi sună bine, cu care rezonez, în care mă regăsesc. După ce am citit ”Când corpul spune nu” am constatat că am umplut un sfert de agendă cu citate din textul lui Gabor Maté. Iată doar 20 dintre ele:

Ca să te vindeci, s-ar putea să devii propriul erou.

Este foarte important să îți dai seama că trebuie să ai grijă de tine, deoarece nu poți avea grijă de nimeni altcineva până când nu faci asta.

Legătura directă dintre experiența din copilărie și stresul adultului le-a scăpat multor cercetători. Adulții care au un istoric al copilăriei cu probleme nu se confruntă cu pierderi mai grave decât ceilalți, dar capacitatea lor de a face față va fi afectată de educația lor. Stresul nu apare într-un vid. Același eveniment extern va avea un impact fiziologic foarte variat, în funcție de persoana care îl trăiește. Moartea unui membru al familiei va fi procesată în mod diferit de o persoană care este bine integrată din punct de vedere emoțional și într-o relație de susținere, decât de o persoană singură, frământată de sentimentul de vină cronic din cauza condiționării din copilărie.

Caracteristicile stresului nu sunt întotdeauna cele la care se gândesc oamenii. Nu este vorba despre stresul provocat de război, de pierderea banilor sau de moartea cuiva. Este stresul intern de a te adapta unei alte persoane.

În numeroase studii despre cancer, factorul de risc cel mai bine identificat este incapacitatea de a exprima emoția, în special mânia. Reprimarea furiei nu este o trăsătură emoțională abstractă care duce în mod misterios la boală. Este un factor de risc major, deoarece crește stresul fiziologic asupra organismului. Nu acționează singură, ci împreună cu alți factori de risc care ar putea să o însoțească, cum ar fi deznădejnea și lipsa sprijinului. Persoana care nu simte sau nu exprimă emoția ”negativă” va fi izolată chiar dacă este înconjurată de prieteni, deoarece sinele ei este ascuns. Deznădejdea duce la neputință, deoarece nimic din ce se poate face nu aduce vreo schimbare.

Copilul unei mame nefericite va încerca să aibă grijă de ea prin suprimarea suferinței lui, ca să nu o mai împovăreze. Trebuie să fie autosuficient, nu ”dornic de afecțiune”.

Reprimarea, incapacitatea de a spune nu și lipsa de conștientizare a furiei fac mult mai plauzibil scenariul ca o persoană să se găsească în situații în care emoțiile nu sunt exprimate, nevoile îi sunt ignorate și bunăvoința sa este exploatată. Aceste situații induc stresul, indiferent dacă persoana este conștientă sau nu de faptul că este stresată.

Modul în care oamenii se maturizează le modelează relația cu psihicul și corpul. Contextele emoționale în care s-au regăsit în copilărie și temperamentul pe care l-au moștenit dau naștere unor trăsături de personalitate. O mare parte din ceea ce numim personalitate nu reprezintă o serie fixă de caracteristici, ci doar mecanismele de adaptare dobândite în copilărie.

Cortexul prefrontal este locul în care creierul stochează amintiri emoționale. El interpretează stimulii prezenți, fizici sau psihici, în lumina experiențelor anterioare, care pot să dateze chiar din copilărie. Activarea în această parte a creierului înseamnă că apare un eveniment de importanță emoțională. La persoanele care trec prin stres cronic, cortexul prefrontal și structurile aferente rămân într-o stare de hipervigilență, mereu în căutarea pericolului. Activarea prefrontală nu este o alegere conștientă a individului; mai degrabă este rezultatul declanșării automate a căilor nervoase programate cu mult timp în urmă.

De ce ne înfuriem? În lumea animalelor, furia nu este o ”emoție negativă”. Un animal este furios atunci când o nevoie esențială este fie amenințată, fie nesatisfăcută. Deși le lipsește cunoașterea conștientă a fenomenelor emoționale, animalele simt emoție și trec prin schimbări fiziologice ale emoției primare. Și, desigur, manifestă afișările comportamentale clasificate ca emoții secundare. Scopul specific schimbărilor biologice ale emoției primare este de a pregăti ființa pentru reacția luptă-sau-fugi.

Incapacitatea de a procesa și exprima sentimentele eficient și tendința de a răspunde nevoilor altora înainte de a lua în considerare propria persoană sunt modele comune pentru persoanele care dezvoltă boli cronice.

Partenerul care trebuie să înăbușe mai mult propriile nevoi de dragul relației probabil va dezvolta și boala fizică – de aici și inciența mai mare a bolii autoimune și a tipurilor de cancere neatribuite fumatului în rândul femeilor. ”Existența unei legături minte – corp și a unei legături persoană – persoană înseamnă că este posibil ca anxietatea unei persoane să se manifeste ca simptom fizic la cealaltă”, scrie dr. Kerr. ”Așa cum este în cazul disfunțiilor emoționale, cel care tinde să dezvolte simptome este soțul/soția care se adaptează cel mai mult pentru a menține armonia în relație.”

Niciun copil nu se naște cu înclinația de a-și reprima exprimarea emoției – dimpotrivă. (…) De ce începem să înghițim hrană pe care nu o dorim sau sentimentele pe care părinții noștri nu le doresc? Nu din vreo înclinație naturală, ci din nevoia de supraviețuire.

Emoțiile sunt răspunsuri la stimulii prezenți, filtrate prin memoria experienței trecute; ele anticipează viitorul pe baza percepției noastre asupra trecutului.

În interacțiunea părinte – copil se stabilește percepția copilului față de lume: fie că este o lume a dragostei și acceptării, o lume a indiferenței, în care trebuie să se înrădăcineze și să insiste pentru a avea nevoile satisfăcute sau, mai rău, o lume a ostilității, în care trebuie să se mențină permanent o hiper-vigilență apăsătoare. Relațiile viitoare vor avea ca șabloane circuitele nervoase stabilite în relațiile noastre cu primii îngrijitori. Ne vom înțelege pe noi înșine după cum ne-am simțit înțeleși, ne vom iubi așa cum am perceput că suntem iubiți la cele mai profunde niveluri inconștiente, vom avea grijă de noi cu toată compasiunea pe care am perceput-o în adândul nostru în copilărie.

Creierul emoțional al copilului se dezvoltă sub influența creierului emoțional al părintelui.

Creșterea copiilor, pe scurt, este un dans al generațiilor. Indiferent ce anume a afectat o generație, dacă nu a fost pe deplin rezolvat, se va transmite la următoarea generație.

Răspunsurile de adaptare ale copilului la cererea părinților, dacă sunt repetate suficient, devin trăsături de caracter.

Conceptul de adaptabilitate este esențial pentru înțelegerea stresului, sănătății și bolilor. Adaptabilitatea este capacitatea de a răspunde la stresorii externi fără rigiditate, cu flexibilitate și creativitate, fără anxietate și fără a fi copleșit de emoție. Oamenii care nu sunt adaptabili funcționează atât timp cât nimic nu îi deranjează, dar reacționează cu diferite niveluri de frustrare și neputință atunci când se confruntă cu pierderi sau dificultăți. Ei se vor învinovăți sau îi vor învinui pe ceilalți. Adaptabilitatea unei persoane depinde foarte mult de gradul de diferențiere și adaptabilitate a generațiilor anterioare din familia sa și de felul în care stresorii externi au acționat asupra familiei.

Nucleul convingerii că trebuie să fii suficient de puternic, caracteristic multor oameni care dezvoltă boli cronice, este apărarea. Copilul care consideră că părinții săi nu îl susțin emoțional adoptă o atitudine de ”pot să mă descurc singur cu orice”. Altfel, el s-ar putea să se simtă respins. O modalitate de a nu te simți respins este să nu ceri niciodată ajutor, de a nu recunoaște niciodată ”slăbiciune” – de a crede că ești suficient de puternic pentru a rezista singur tuturor vicisitudinilor.