Două povești
Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 5 minute.
” O, povești, povești… lumea toată este o poveste, căci ce-a fost odată ca niciodată o fi fost ca și astăzi, și ce este astăzi va fi odată ca niciodată.” (Barbu Ștefănescu Delavrancea) De ce două povești? Pentru că dacă era una s-ar fi plictisit. Cum s-au născut ele? Au fost provocate de http://concursuldeblogging.ro/ să vadă lumina zilei. Despre ce sunt? Doar citindu-le vei desluși misterul.
(Re)Întoarcerea acasă
Îmi împletisem visele cu ale lui, în urma noastră desfășurându-se alene o țesătură de amintiri frumoase. Nu aveam de gând să ne oprim curând, poate doar cât să le facem pe-ale vieții zilnice îndatoriri. Dar acestea erau normale, veniseră la pachet cu ceea ce eram noi doi: tineri, îndrăgostiți, hotărâți… Se făcea că eram sus, în munți, în locul pe care, instinctiv, îl numeam acasă. Eram ca doi lupi, un el și-o ea, un alfa și-o beta. El doar al meu, și eu doar a lui. Dormeam acolo, pe crestele îmbrățișate de verdele aspru al unei veri târzii, gâdilați de cea mai pură iarbă, alintați de neobositele gâze, zilnic gustând din sălbăticia care ne ținea la adăpost. Ne trezeam cu rouă pe gene și-alergam înspre soare să ne zvântăm, împleticindu-ne printre suratele flori. Ne opream pentru a trage adânc în piept aerul atât de proaspăt al muntelui. Atunci… Atunci, zâmbind, îmi treceam mâna peste chip alungând boarea nopții care-mi bântuise, ireal, visele. Pleoapele, până atunci strâns împreunate, se desfăceau ușor, lăsând lumina să le binecuvânteze. Prima imagine era a lui, tolănit între florile de munte, dar nu cele de sus, de-acasă, ci în florile de pe-așternut, atât de reale încât le puteai simți parfumul și gingășia petalelor. Părul lung îi era plin de fluturași 5D. Ai mei erau în stomac și dădeau insistent din aripi, gâdilându-mi toată ființa, vrând să se elibereze din ”cușca” de aur a dragostei. Acum o vreme sufletu-mi era o crisalidă. Apoi s-a gândit că a dormit destul în acea formă și s-a întins, și-a deschis larg aripile și mi-a arătat unde e fericirea și cum să o păstrez. Fericirea încă se răsfață între pernele acoperite de flori de munte și străbătute de zborul fluturilor. Și eu și fericirea ne simțim cel mai bine când ne odihnim în brațele invizibile ale lenjeriei outlet. Suntem atât de aproape de locurile noastre dragi, de lumile în care odată, de mult, tare demult, ne alergam liberi, în trupuri de lup`șori… Cearșaful este poate cel mai fidel confident al nostru. Confident și martor. Și prieten, unul tăcut, ce-i drept. Ne găzduiește trupurile obosite sau înfierbântate, ne desmiardă goliciunea, ne veghează dragostea și somnul, deopotrivă. Nouă ne dăruiește cela mai frumoase vise!
Libertate
L-am văzut cum umplea cu frumusețea sa pășunea peste care era stăpân. Fiecare fir din bogata-i coamă era bine definit, învelindu-i greabănul puternic. Îmi părea un zeu, sculptat în viu, perfect definit de-un Phidias sau, poate, de-un Praxiteles. Îl priveam și toate temerile din lume dispăruseră. Emana doar forță, mândrețe și, mai presus de orice, libertate. A nechezat prelung și s-a întors spre grupul său de cai sălbatici. Revederea fusese scurtă, ne știam din altă viață, cea în care alergasem liberi prin stepe, prin văi, prin munți… Trecuseră veacuri de-atunci. Am vrut să-l fotografiez înainte de a pleca. Ceva, un gând străvechi înșurubat în minte sau poate o superstiție m-au oprit. Mi-am spus că e mai bine să-l am conturat în gând. Și-acolo a rămas, înfipt pe copitele-i de foc.
Au trecut ani și ani, peste ani și-alți ani. Căsuța cu amintiri se mai golise, nu mai era loc pentru tot ceea ce trăisem. Dar el era încă acolo, neîmbătrânit, puternic și liber, ca atunci. Iar într-o zi, l-am zărit, zugrăvit pe-o lenjerie de pat. Era chiar el, cu coama în vânt, cu trupul zvelt, cu acea noblețe care-i caracterizează specia. Mi se părea că destinul îmi face-o bucurie, chiar acum, la apusul vieții. Am cumpărat lenjeria. Cu mișcări febrile am netezit-o pe pat. Nu am mai așteptat sosirea nopții și mi-am odihnit capul pe pernele moi. Nu a trecut mult timp și nările mi s-au umplut de mirosul pajiștilor neîngrădite. Ochii sufletului mi s-au deschis iar prin fața lor alergau caii liberi. Din mijlocul lor a venit galopând, al meu murg. S-a aplecat și mi-a făcut semn că e timpul. Venise vremea să alergăm împreună pe Câmpiile libere, pe Câmpiile Elizee, unde-i veșnic primăvară iar oamenii sunt mereu fericiți.
În loc de epilog
În mod normal ar trebui să vă spun tradiționalul ”Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa!”. Dar poveștile nu s-au sfârșit, ci ele continuă să fie scrise și spuse de noi, cei care credem în ele, mici pui de creatori, ascultați de urechile flămânde de frumos și citiți de ochii iubitori de nou. Poveștile sunt scrise până și pe/în lenjerii de pat și, dacă v-ați uitat la fotografiile de mai sus, știți că nu glumesc. Nu-mi rămâne decât să-i felicit pe cei care-au ales să ne spună o poveste cu flori, zâne, animale, peisaje fel de fel, în orice moment, direct pe lenjeria noastră cea de toate zilele! Poveștile voastre sunt și vor fi prețuite!
9 comentarii
Pingback:
Dana Lalici
Ma bucur ca ai scris, Mihaela. Ai un fel aparte de a spune lucrurile, care vrajeste, incanta si te face sa nu vrei sa te mai duci de aici. Felicitari pentru povestile tale, pentru felul in care ai imbinat in text povestea si concursul. Iti tin pumnii!
mickymonit@gmail.com
Îți mulțumesc, Dana dragă, pentru vorbele frumoase care mă bucură nespus, mai ales că vin din partea ta, o tipă care nu scrie minunat, ci extraordinar! Mi-a plăcut să mă ”joc” un pic cu frumoasele lenjerii, altfel decât a le prezenta într-un mod banal.
Dana Lalici
Cred ca de fapt asta e secretul unui advertorial bun. In rest, sa stii ca ma lauzi prea mult. Nu da muza tot timpul peste mine, cel putin nu asa cum as vrea eu.
cristina
Foarte frumos articol. Mi-a placut ce am citit tare mult.
mickymonit@gmail.com
Mulțumesc 🙂
Spunsieu
Sunt de acord cu tine, lenjeriile acestea te duc cu gandul la cele mai surprinzatoare lucruri!
Vienela
De ce oare nu ma surprinde ca ai ales sa dansezi cu lupii? Surprinzator este doar modul in care tesi intotdeauna povestile, mereu altfel, mereu mai bine…
Mult succes, Mihaela!
mickymonit@gmail.com
Păi doar am ”lupița” proprie 🙂 Mulțumesc mult pentru aprecieri. Sunt mai mult decât binevenite într-o perioadă în care aveam impresia că muza inspirației a plecat de lângă mine. Te îmbrățișez, Vienela! Mulțumesc