Alaska, aurul și câinii!

Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 10 minute.

„Gold Rush”: între febra aurului și câinii de tracțiune

Motto: „Merseră cu sania șaptesprezece mile în sus pe Yukon, cotiră la stânga, pe râul Stewart, trecură lacurile Mayo și Mc Question. Continuară drumul până ce Stewart deveni un pârâu, coborând dinspre culmile muntoase ce marcau șira spinării acelui continent.”

Când spunem Alaska vedem alb în fața ochilor, pielea ni se încrețește de frig, gândul ne zboară către întinderi de zăpadă păzite de creste abrupte, păduri sălbatice străbătute de nativi ai acelor locuri, lacuri adânci în care se reflectă cerul de desupra unei lumi neîmblânzite.

Când spunem Alaska spunem exploratori, vânători, căutători de aur. „Gold Rush” sau „goana după aur” a scris o pagină de istorie și în aceste locuri. Bineînțeles, nu au lipsit poveștile cu câinii de tracțiune, întâmplările felurite, expedițiile atent planificate, oamenii devotați care au avut abilitatea de a scrie despre toate acestea (Hudson Stuck este doar un exemplu).

Ce a însemnat „goana după aur”

Rămânând în sfera ținuturilor înghețate, goana după aur din Yukon sau din Klondike a atras amatori din toată lumea, care au venit în zona orașului Dawson/Yukon/Canada după ce, în 1896, aici se descoperise aur. Toată lumea era atrasă de acest metal prețios și, mai ales, ochii multora sticleau doar la ideea de îmbogățire. Și pe bună dreptate căci zona Klondike era darnică, de aici extrăgându-se 390.000 de kilograme de aur în anii care-au urmat descoperirii zăcământului.

În 1899 s-a găsit aur și în Nome, Alaska. Aici, goana după înavuțire a durat cam până în 1909 și s-a diferențiat de celelalte prin ușurința cu care se putea obține aurul, pentru că acesta se găsea chiar pe plajele portului Nome. Alături de goana după aur din Klondike (1896-1899), cea din Nome a fost cea mai importantă de pe teritoriul Alaskăi.

Orașul Nome este situat în sudul coastei Peninsulei Seward. Cu mult timp înainte ca rușii să-și facă apariția în aceste ținuturi, eschimoșii Inupiaq aveau obiceiul să campeze aici, iar în secolul al XVIII-lea ei s-au stabilit în portul St. Michael, pentru a naviga înspre Yukon.

Mulți comercianți de blănuri și vânători de balene vizitau această zonă. La începutul anilor 1880, aici s-au stabilit și câțiva misionari. În septembrie 1898, Jafet Lindeberg, Erik Lindblom și John Brynteson au descoperit aur la Anvil Creek și au înființat districtul minier din Nome. În iarna aceea s-a răspândit și în afara zonei vestea că aici se găsise aur. În 1899, populația din Nome număra 10.000 de oameni, mulți fiind căutători de aur veniți din Klondike. Din ce în ce mai mulți oameni au sosit în Nome în primăvara lui 1900. Unii erau veniți din Seattle și San Fracisco, alții din îndepărtatul oraș Adelaide din Australia.

Rolul pe care l-a avut (și încă îl mai are) aurul în Alaska, nu poate trece neobservat. De-a lungul întregului teritoriu există mărturii grăitoare asupra importanței prețiosului metal în viața locuitorilor de aici, și nu numai: de la evenimente precum „Fairbanks Golden Days” și „Valdez Gold Rush” până la denumirile hotelurilor (Golden Nugget, Golden North, Golden Miner s). Prima oară s-a descoperit aur în partea de sud-est a Alaskăi, în anii 1870. În 1872 au fost făcute descoperiri lângă Sitka, apoi în 1876 în Windham Bay.

Legătura dintre „goana după aur” și câinii de sanie

Printre câinii cei mai des folosiți atât în perioada „Gold Rush” cât și în era expedițiilor nordice, se numără Malamutul de Alaska și Husky Siberian. Dar, până în 1896 când febra aurului a cuprins întreaga lume, niciun alt câine nu mai trăise în aceste zone sălbatice, cu excepția exemplarelor autohtone.

Prospectorii, căutătorii de aur, au adus cu ei diferite rase de câini, unii dintre ei câini masivi, de tracțiune (de exemplu, Saint Bernard). Potrivit lui Hudson Stuck, în Alaska existau doar două rase autohtone și o a treia despre care se vorbește arareori: Malamutul-câinele eschimoșilor, Huskyul, și „Siwash” sau câinele indienilor.

Iată ce spune Hudson în lucrarea sa, „Ten Thousand Miles with a Dog Sled”:

„Malamutul și Huskyul au fost pionii principali, câinii lideri din echipele oamenilor albi, care au fost încrucișați cu setteri și pointeri, diverși câini de vânătoare, mastiffi, exemplare de Saint Bernard și Terra Nova, rezultând o amestecătură de mai multe rase; de aceea câinii de lucru din Alaska sunt atât de heterogeni. Se remarcă și faptul că termenii malamut și husky sunt, în general, greșit înțeleși, unii oameni făcând confuzii între cele două rase. Malamutul, sau câinele eschimoșilor din Alaska, este exact același câine pe care-l găsim la populațiile native din Baffin Bay și Groenlanda. Knud Rasmunsen și Amundsen au stabilit identitatea eschimoșilor de pe coasta de est a Groenlandei până la Saint Michael. Era vorba de un singur popor vorbind practic aceeași limbă. Deci și Malamutul este același câine pentru toți.

Niciodată nu a existat un animal mai bine adaptat la acest mediu decât Malamutul. Blana sa, cât timp nu este pufoasă, nici cu păr foarte lung, este foarte deasă și grea ceea ce-i asigură o protecție maximă împotriva frigului. Labele sale sunt puternice și curate, nu acumulează rapid zăpadă între degete și, din fericire, nu se rănesc ușor – acesta fiind marele neajuns al celorlalte rase care trăiesc afară și ale progeniturilor lor obținute din diverse încrucișări. Este un câine greoi dar cumpătat, rezistând cu mâncare puțină. Și, contrazicându-l pe Amiralul Peary, Malamutul chiar mănâncă orice. „Nu mănâncă nimic altceva în afară de carne.” spunea Peary. „Am încercat să-i dau și altceva și știu că nu vrea.”

Niciun câine obișnuit numai cu carne nu o va lăsa la o parte pentru a mânca altceva. Câinele este un animal carnivor. Dar foamea îl va face să mănânce orice stomacul lui poate digera. Muk, copia fidelă a Malamutului King a lui Peary, s-a bucurat ani de zile de rația sa de pește uscat, seu și orez, dar a mâncat biscuiți și chiar și… gogoși. Malamutul este foarte afectuos și loial ceea ce-l face un bun prieten, dar este și foare gelos și un bătăuș greu de stăpânit. Picioarele mai scurte ale Malamutului l-au făcut să se adapteze mai bine cu trasul saniei pe zăpada de pe coastă care este mai tare, mai dură. Acest câine muncește fără încetare și-i place la nebunie să tragă la sanie. Urechile sale ciulite, coada sa stufoasă, roba sa compactă de culoare gri-argintie, botul său ascuțit, trufa neagră, ochii mici și ageri îl fac sigur pe el, puternic, mereu în alertă, calități care-l scot din rândul celorlalți câini.
Spre deosebire de Malamut, un Husky este mai lung, mai iute, cu membre mai lungi, dar cu o blană mai scurtă. Roba este foarte deasă, oferindu-i suficientă protecție. (…) Rasele pure de Husky și Malamut nu latră niciodată: ele urlă. Lătratul este, cu siguranță, specific raselor încucișate.

Siwash este câinele indienilor; de cele mai multe ori îl vedem neîngrijit, nemâncat, răutăcios, gata să muște din clipă în clipă. Oarecum seamănă cu un Malamut mai mic. Este un câine muncitor și chiar dacă este mic, abilitățile sale de a trage la sanie sunt uimitoare. Câteodată, mai ales atunci când este îngrijit și bine hrănit, Siwash este un câine chipeș.”

Cine a fost Hudson Stuck

Cu siguranță pasionații ascensiunilor montane și ai expedițiilor nordice știu cine a fost Hudson Stuck. În 1913, Muntele McKinley (Denali, care în traducere înseamnă „Mare” /6194 m) din Alaska a fost escaladat pentru prima oară de Hudson Stuck.

Născut în capitala Angliei, Hudson a urmat cursurile școlii Westbourne Park și ale King s College. În 1885 a emigrat în Texas. În 1889 a început să studieze teologia la University of the South din Sewanee, Tennessee iar în 1892 a devenit preot. Abia în 1904 s-a mutat în Alaska, teritoriu unde până la sfârșitul vieții a călătorit foarte mult în compania câinilor de tracțiune. Ca mărturie a iubirii sale pentru tot ce a însemnat credință, dragoste pentru natură, oameni, câini și munte au rămas cele două lucrări ale sale, „The Ascent of Denali. The 1913 Expedition that First Conquered Mt. McKinley” și „Ten Thousand Miles with a Dog Sled”.

Dovezi ale faptului că în perioada goanei după aur de pe teritoriul Alaskăi au fost aduși câini de talie mare, folosiți la tracțiune, există și în scrierile lui Jack London. Cu toții am citit povestea câinelui Buck din „Chemarea străbunilor”/„Call of the Wild”. Marele scriitor îl descrie pe Elmo, tatăl lui Buck drept un „imens Saint Bernard” spunând despre fiul său că „nu era la fel de mare, cântărea doar o sută patruzeci de livre, adică vreo șaptezeci de kilograme, pentru că mama lui, Shep, fusese din rasa Ciobănesc scoțian.” În continuare, Jack London subliniază: „Așa se prezenta câinele Buck în toamna anului 1897, când aurul găsit la Klondike atrăgea toți bărbații către Nordul înghețat.”

Într-un pasaj din minunata carte care a încântat copilăriile multora, stârnind o adevărată pasiune pentru câinii de sanie, sunt prezentate calitățile de câine de tracțiune ale lui Buck, aceastea putând fi atribuite oricărui câine folosit în acea perioadă la tractarea încărcăturilor voluminoase: „Buck se avântă înainte, trăgând din răsputeri de curele. Trupul îi părea dintr-o singură bucată. Mușchii noduroși i se umflaserăpe sub blana mătăsoasă. Pieptul său lat aproape că atingea pământul. Capul, întins înainte, era lăsat în jos. Picioarele i se mișcau repede, iar ghearele zgâriau zăpada înghețată lăsând dâre paralele.”

Beneficiile pe care căutătorii de aur le-au avut după seama câinilor de tracțiune nu au fost puține și nici neînsemnate. Fără ajutorul lor, proviziile și aurul nu ar fi putut fi transportate, deplasările ar fi fost anevoioase, unele chiar imposibil de realizat. Relațiile dintre oameni și câini au căpătat o altă dimensiune, aceștia din urmă fiind mult mai prețuiți. Orgoliile musherilor își disputau întâietatea și priceperea pe seama liderilor echipelor canine. Dar, cu toate acestea, câinii și oamenii începuseră să se înțeleagă mai bine. În acele locuri neprietenoase cu orice, principalele activități includeau, automat, și echipajele canine de tracțiune. Poșta, aprovizionarea, vânătoarea, căutarea, plimbările în sălbăticie, totul se realiza grație acestor temerare animale, conduse de cei mai buni musheri ai vremii.

Știați că…

… în 1925 Charlie Chaplin filma comedia mută „The Gold Rush”, scoțând la iveală elemente din viața prospectorilor acelor vremuri, în care aurul îi transforma în sclavi pe toți cei care tânjeau după el?

… în 1997 a fost filmat „Call of the Wild: Dog of Yukon”, inspirat din romanul lui Jack London, după un scenariu de Graham Ludlow, avându-l într-unul din rolurile principale pe actorul Rutger Hauer? Pentru a-l interpreta pe Buck a fost nevoie de trei actori canini, trei exemplare de Leonberger.

Variațiuni pe aceeași temă (mai mult sau mai puțin)!

• Doamnele de la cârma săniilor – Femeia și câinele (IV)
• De ce nu? Despre „de ce-uri” şi Dog Magazin în Dog Magazin